Subscribe: Aspecte - Idei şi fapte. Atitudine civică.
http://www.aspecte.ro/feeds/posts/default
Added By: aspecte Feedage Grade B rated
Language:
Tags:
ale  care  cum    dar  din  după  este  fost  iar  lui  mai mult  mai  nici  pentru  sau    unei  în  şi 
Rate this Feed
Rate this feedRate this feedRate this feedRate this feedRate this feed
Rate this feed 1 starRate this feed 2 starRate this feed 3 starRate this feed 4 starRate this feed 5 star

Comments (0)

Feed Details and Statistics Feed Statistics
Preview: Aspecte - Idei şi fapte. Atitudine civică.

Aspecte - Idei şi fapte. Atitudine civică.



Blog de atitudine, aspecte cotidiene, pareri si opinii despre ceea ce ne inconjoara, aspecte politice, sociale, relatii interumane, expresii celebre..



Updated: 2016-08-09T05:48:29.226+03:00

 



Romania - O mare capitală culturală europeană

2015-12-12T15:18:23.524+02:00

Sa obtii statutul de „capitala culturala europeana” este pe cit de onorant, pe atit de dificil. Dupa stiinta mea, principalele conditii ce-ar trebui indeplinite pentru a atinge un asemenea nobil obiectiv sunt urmatoarele:- Sa existe o traditie si o personalitate culturala a orasului respectiv, un anumit specific puternic si atragator, sustinut si de imprejurimi. Cu alte cuvinte, trebuie definit si promovat cit mai bine profilul cultural al comunitatii respective. Patrimoniul, si nu doar cel pur cultural, sa fie bine conservat si pus in valoare, inclusiv cu ajutorul noilor tehnologii;- Sa existe o suma de manifestari culturale prestigioase, organizate periodic, cu o participare internationala cit mai consistenta, manifestari de o diversitate culturala care sa demonstreze potential in mai multe domenii, beneficiind, desigur si de o promovare corespunzaroare;- Sa existe cit mai multe colaborari culturale cu parteneri prestigiosi, europeni in special dar nu numai, la nivel interinstitutional dar si intre personalitati individuale, asociatii, parteneriate, initiative etc. si acestea sa fie cit mai bine cunoscute.- Sa existe o buna colaborare intre autoritatile locale, regionale si nationale si reprezentantii institutiilor si ai mediilor culturale, precum si ai societatii civile;- Sa se practice din vreme un lobby consecvent si convingator pe linga institutiile si personalitatile cu capacitate de decizie si de influenta, la toate nivelele. Infratirile cu alte orase din cit mai multe tari sunt de cultivat.Bineinteles ca orasul trebuie sa fie cunoscut in Europa. O pozitionare geostrategica interesanta poate conta. E bine sa fii un nod important de transport, sa detii un loc important in fluxurile financiar-monetare, sa ai o piata a capitalurilor relativ dezvoltata. Este deci necesara si o baza economica, in special servicii de calitate, turism, comert deschise spre toate azimuturile, investitori straini care sa duca faima si un portofoliu consistent de proiecte europene. De asemenea, unul sau mai multi poli stiintifici cu un renume bun pot fi extrem de pretuiti. Polii religiosi, mai ales de pelerinaj, de asemenea. Este nevoie apoi de o baza sociala, de un nivel de trai decent. O zona in care 40% din populatie, de pilda, e alcatuita din asistati social va avea putine sanse sa fie aleasa. Conteaza si mediul, spatiile verzi si integrarea lor urbanistica. Chiar gradul de poluare este de luat in seama.Odata depusa candidatura, se intra sub monitorizare si conteaza tot ceea ce se intimpla pina la data deciziei, aceasta nu va fi deci luata in ultima clipa pe baza unei fotografii de moment. De aceea trebuie stabilita si urmata o adevarata foaie de parcurs, de catre toti actorii implicati, printr-un parteneriat multiplu. Mass-media joaca un rol foarte important prin relatarea diferitelor evenimente, mai mult sau mai putin fericite, apoi sa stiti ca exista deja raportori in orasele candidate, care trebuie sa demonstreze, in primul rind, spirit european, daca vor sa aiba succes.Este bine sa ai cit mai multi reprezentanti de buna conditie in Europa, cit mai multe parteneriate strategice, cit mai multe si mai bune proiecte si initiative. Este o munca deloc usoara, foarte complexa, care necesita profesionisti, de la diplomati pina la restauratori, institutii si oameni de cultura, de stiinta, autoritati, arhitecti, peisagisti, artisti, istorici, firme si oameni de afaceri, ONG-uri si multi altii din varii domenii de activitate. Dar merita efortul, pentru ca orasul poate intra intr-un circuit international benefic din toate punctele de vedere.Daca fiecare si-ar face datoria, ar trebui ca urbea respectiva sa se califice in mod firesc, cvasinatural. Din pacate, la toate nivelurile intervin interese nu foarte ortodoxe, sfere de influenta subiective, birocratie si chiar un usor parfum de coruptie. De aceea e bine sa fii pregatit pentru orice. Sunt de cultivat nu doar institutii si organizatii oficiale, inclusiv politice, inclusiv servicii care au moduri diferite de actiune, eventual mai discrete, daca nu chiar secrete, ci si organizatii neo[...]



Criza nu s-a sfârşit

2012-07-06T17:10:06.489+03:00

Pentru Hyman Minsky (Can “It” Happen Again?), sistemele financiare au o tendinta implicita de a ajunge periodic in situatii dificile, ceea ce s-a intamplat si acum; pentru Johan Lybeck (Istoria Globala a Crizei Financiare), actuala criza s-a incheiat inca din 2010. Dupa parerea mea, gresesc amandoi. In primul rand, sistemul monetar-financiar de la Bretton Woods a esuat pentru ca a fost prost conceput din start, apoi pentru ca a fost pervertit prin liberalizare, monetarizare si virtualizare excesiva, iar in al doilea rand criza e departe de a se fi sfarsit si nu e una ciclica, ci una structurala, sistemica.De data aceasta, componentele reale ale economiei au avut mai putin de suferit, dar pot fi ele separate atat de net de cele financiare, care s-au prabusit? Solutiile au in vedere salvarea componentelor financiare, lucru imposibil fara reabilitarea celor reale, fara o reindustrializare viabila bunaoara, creatoare de locuri de munca, fara o crestere economica sustenabila, creatoare de valoare adaugata.Recapitalizarea bancilor cu banii contribuabililor nu reprezinta nici singura solutie, nici cea mai fericita. Mii de miliarde de dolari s-au evaporat, fiind bani fictivi proveniti din excesul de speculatie, iar altii inca se pierd. Nici o masura necesara de reglementare, de supraveghere, de indiguire a fluxurilor de capital, de impozitare a tranzactiilor speculative, de control al masei monetare in circulatie s.a. nu a fost luata. Devalorizarile contabile globale au reprezentat 4% din PIB-ul mondial, cele mai multe inregistrandu-se in S.U.A. si in Marea Britanie. Sistemul bancar mondial a pierdut aproape jumatate din baza de capital pe care o avea in 2007. Circa 300 de banci au dat faliment numai in Statele Unite, avand active de 1,5% din PIB-ul american. Aceasta nu inseamna ca managerii lor nu luasera salarii de milioane de dolari, desi bancile nu mergeau bine.Elementul de noutate al actualei crize a fost viteza cu care criza creditelor imobiliare, un sector totusi limitat al economiei, s-a extins in economia globala, prin intermediul asa-numitelor active „toxice”. Nimeni nu mai avea incredere in nimeni, riscurile au inceput sa fie percepute mult mai acut si de aici pana la blocarea tranzactiilor nu a mai fost decat un pas. Titlurile umflate s-au rasuflat si s-a instaurat criza de lichiditati, credite nu se mai acordau, deci activele nu mai puteau fi vandute. Pe piete a inceput sa se instaleze panica. Cerintele de capital si de o forma mai buna a capitalului au inceput sa creasca din toate partile. Treptat, totusi, tarile au realizat ca autoritatile lor de coordonare trebuie sa colaboreze, dar rezultatele au fost foarte slabe, in primul rand in incercarea de stabilire a responsabilitatilor.Rezistenta bancilor la reglementare este uriasa. In caz ca le vor fi afectate profiturile, ele ameninta cu majorarea preturilor catre clienti sau, pur si simplu, cu blocarea activitatii. Iar lucrurile treneaza, in formatul si potrivit regulamentelor de dinainte de criza, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Lacomia a ramas in continuare caracteristica dominanta a pietelor financiare, iar politicienii fac totul pentru a tempera stigmatizarea pungasilor si au prin asta o mare parte de vina. Dar vinovati suntem cu totii pentru ca permitem, prin pasivitate, unor iresponsabili sa o ia razna si sa dezvolte excese ca cele la care suntem martori. Iar daca le permitem, vom plati in continuare pretul iresponsabilitatii lor. “Majoritatea tacuta” poate fi prostita tot timpul…Cei de buna credinta mizeaza probabil pe ciclicitatea crizei. Dar cine este atent la datele fundamentale, nu doar ale recesiunii economice, ci si la contextul demoralizat in care se petrec lucrurile, la rasturnarea valorilor in societate, la schimbarea de mentalitate si la patinajul geopolitic, nu are cum sa nu vada aspectul structural, de profunzime al crizei, faptul ca traversam si o puternica criza morala, o criza a democratiei, o criza a ideologiilor, o criza a sistemului capitalist-liberal, o incertitudine si o insecuritate destabil[...]



Lancia lui Callimachos

2012-03-17T09:23:27.550+02:00

(image) În oraşul Atena, exista un număr impresionant de locuri de cult şi de statui dedicate zeilor şi, îndeosebi, celei ce patrona vestita aşezare din Grecia, a cărei întemeiere generase o ceartă memorabilă între doi olimpieni, pornită din dorinţa fiecăruia de a-i da numele (v. Darul Atenei). Toate aceste opere de artă erau întrecute de statuia fecioarei războinice născute din capul tatălui Zeus, aşezată pe Acropole şi venerată de atenieni, atribuindu-i-se origine divină, legenda considerând-o căzută din cer.
Un fenomen miraculos legat de această lucrare minunată a rămas în memoria oamenilor: "Lampa dedicată zeiţei este lucrată de Callimachos. Ea nu are nevoie să fie umplută cu untdelemn decât o dată pe an, aşteptând aceeaşi zi a anului următor spre a fi umplută din nou, iar untdelemnul acesta este suficient pe tot acest interval de timp, măcar că lampa stă aprinsă şi ziua şi noaptea. Lampa arde cu o feştilă de in carpasian, fiind singura varietate de in care arde fără să se consume." (Pausanias, Călătorie În Grecia). Sculptorul care a realizat această operă enigmatică nu era apreciat ca un artist desăvârşit, cât drept un meşter care îi întrecea pe toţi contemporanii prin înţelepciune, el fiind şi descoperitorul procedeului de perforare a marmurei. Pentru contemporani şi urmaşi, taina modului de funcţionare a lămpii lui Callimachos a rămas durabilă înaintea demersurilor şi explicaţiilor ştiinţifice, sau a speculaţiilor, dar nu mai puţin fascinantă.
Expresia "lampa lui Callimachos" are sensul performanţei artisti ce care Întrece puterea de Înţelegere umană.



Despre tragedia americană

2012-03-17T09:09:29.593+02:00

Societatile devin tot mai multiculturale, parasind ethosul traditional, fara ca pentru asta sa devina un nou Liban sau sa cada intr-un soi de schizofrenie politica si culturala. Americanii insa sunt oameni practici si par sa se fi reinventat incercind sa iasa din criza, printr-o rasucire externa (spre Asia) si interna (spre ei insisi). Vor mai ramane o vreme pe un tarim iluzoriu al umbrelor, urmariti de vechea lor putere si prestigiu, dar pina la urma vor reincepe sa aiba initiative, inovatii, adica sa se apuce de treaba. Ei nu au fost niciodata prea nostalgic-romantici, sentiment care i-a dus pe europeni la fascism; America pare ferita de astfel de porniri sinucigase.Mentalitatea imperiala, intetita dupa atacurile de la 11 Septembrie, se afla mai mult in rindurile oamenilor politici de la Washington decat printre oamenii de rind. Rezulta ca adaptarea la noile realitati va fi mai dificila pentru unii americani decit pentru altii. Se vor adapta mai usor tinerii, locuitorii din zonele cosmopolite, cum e California si, in general, cei mai putin fixati pe un stil de viata. De asemenea, unele institutii politice, economice, culturale se vor simti mai putin amenintate decit altele. De pilda, in plan politic, mai amenintat va fi Partidul Republican decit cel Democrat, primul fiind mai ancorat la valorile traditionale si la exceptionalismul american. Adeptii sai considera ca tara e la fel de tanara si de pura ca intotdeauna si confunda identitatea lor religioasa cu cea nationala (un nou “popor ales”). Pe termen scurt (perioada nostalgica), Partidul Republican va avea de cistigat, dar pe termen mediu si lung va pierde si se va metamorfoza, precum Partidul Conservator britanic, dupa Churchill.Lumea post-americana ar putea genera o criza de credinta. Democratii americani sint mai cosmopoliti, mai laici, mai rationalisti, mai progresisti si ar trebui sa se adapteze mai bine la schimbarile in curs. Dintre ei, Al Gore a devenit intruchiparea persoanei globale, care reprezinta civilizatia occidentala. De asemenea, datorita in principal cresterii pretului combustibilului, viata la tara va deveni tot mai grea si multi se vor muta in marile centre urbane.America nu mai poate fi “puterea indispensabila” care sa faca pe jandarmul universal. Pe viitor, probabil ca vor exista forte de securitate globale cu acest rol, alcatuite din jucatori globali sau regionali. Dar universitatile americane, institutiile culturale si centrele financiare au un mare potential de a prospera in continuare in lumea postamericana, indiferent cum va arata configuratia geopolitica a viitorului, configuratie pe care o pot si influenta, de altfel.Cel mai dureros va fi pentru armata americana, acest Goliat care se va micsora si va deveni tot mai dezorientat si, desigur, pentru cei de la Washington D.C., cu pretentiile lor de centru al pamantului. Dar, mai devreme sau mai tirziu, Washingtonul va cunoaste si el un moment post-Washington, cind pozitia sa nu va mai fi atat de importanta. Ceea ce nu se va intampla cu alte orase americane, cum sint New York sau Los Angeles, care detin roluri mult mai antrenante in comertul si in cultura globala. Cel mai mult va avea de suferit institutia prezidentiala. Telefonul rosu nu mai exista. Presedintele nu se va mai putea prezenta ca “lider al lumii libere” si multe alte clisee de acest gen vor disparea. In sinteza, presedintia nu va mai fi la fel de atragatoare ca pina acum.Uneori, istoria ia o pauza inainte de a se forma o noua ordine in lume. Sintem intr-o astfel de situatie, intr-o stare suspendata, de provizorat si incertitudine. Principala axa de influenta planetara s-a mutat din Atlantic in Pacific. Lumea secolului XXI, in frunte cu China si cu India, are multe de oferit Americii. Aici, va creste rolul Congresului in sistemul politic, in detrimentul Presedintelui. Statul-natiune a ajuns la capatul puterilor, iar iluminismul si individualismul, ca elemente ideologice, incep sa fie inlocuite cu un ethos renascut al gandirii comunitariene[...]



Paul Virilio - Arhitectură sau post-arhitectură?

2012-03-10T11:57:51.662+02:00

Arhitectură sau post-arhitectură? În sfîrşit, dezbaterea în jurul modernităţii pare să participe la un fenomen de derealizare care atinge, pe rînd, disciplinele care ţin de expresivitate, felurile de reprezentare şi de informare. Cearta actuală a MEDIILOR, care se înveninează pe ici pe colo, în cazul anumitor fapte politice şi a comunicării lor sociale, aduce atingere, fără doar şi poate expresivităţii arhitectural, care nu mai poate fi separată în mod decent din ansamblul sistemelor de comunicare, în măsura în care ea însăşi suportă influenţele directe sau indirecte ale diverselor “mijloace de comunicare” (automobile, audio-vizualul etc.). De fapt, pe lîngă tehnicile de construcţie, există, fapt ce nu trebuie uitat, construcţia tehnicilor, ansamblul mutaţiilor spaţiale şi temporale, care nu încetează să reorganizeze, împreună cu cîmpul cotidianităţii, reprezentările estetice ale teritoriului contemporan. Spaţiul construit nu este construit ca atare doar ca efect material şi concret al structurilor construite, prin permanenţa elementelor şi reperelor arhitectonice sau urbanistice, el este construit prin proliferarea bruscă, prin extincţia neîncetată a efectelor speciale care afectează, avînd conştiinţa timpului şi a distanţelor, percepţia mediului.Această dereglare tehnologică a diferitelor medii este şi una de natură “topologică”, direct proporţională cu faptul că ea construieşte nu numai un haos sensibil şi foarte vizibil, de felul proceselor de degradare sau de distrugere (accident, îmbătrînire, război…), ci şi unul contrar, paradoxal, o ordine insensibilă, invizibilă, dar practică, asemeni celei a construcţiilor sau a administraţiei drumurilor. Este mai mult decît probabil astăzi că esenţialul în ceea ce continuăm să numim URBANISM este compus/descompus de către aceste sisteme de transfer, de tranzit şi de transmisie, de aceste reţele de transport şi de transmigrare ale căror configuraţie imaterială o reînnoieşte pe aceea a configuraţiei cadastrale, a edificării de monumente. În prezent, dacă mai există “monumente”, ele nu mai sînt de ordinul vizibilului, în ciuda ocolurilor şi subterfugiilor exagerate ale arhitecturii, această “disproporţie” se înscrie din ce în ce mai puţin în ordinea apariţiilor sensibile, în estetica apariţiei volumelor asamblate sub soare, ci mai degrabă în obscura luminiscenţă a terminalelor, a consolelor sau a altor “noptiere” ale electronicii. Se uită prea repede că înainte de a fi un ansamblu de tehnici destinat să ne permită adăpostirea de intemperii, arhitectura este un instrument de măsură, o sumă de capacităţi, dînd măsura legăturii noastre cu mediul înconjurător, organizînd spaţiul şi timpul societăţilor. Or, această aptitudine “geodezică” de a defini o unitate de timp şi de loc pentru activităţi, intră acum în conflict deschis cu capacităţile structurale ale mijloacelor de comunicare în masă.Două proceduri se înfruntă aici: una materială, constituită din elemente fizice, pereţi, praguri şi etaje, toate situate precis, cealaltă imaterială, ale cărei reprezentări, imagini, mesaje, nu posedă nici o localizare, nici o stabilitate, căci sînt vectori ai unei expresii momentane, instantanee, cu toate manipulările de sens şi interpretările eronate pe care aceasta le presupune…Una dintre ele, prima, arhitectonică şi urbanistică, ce organizează şi construieşte durabil spaţiul geografic şi politic, acel celălalt care amenajează şi demenajează nesocotit spaţiul-timp, continuum-ul societăţilor. În mod evident, nu este vorba aici despre o judecată maniheistă ce opune fizica metafizicii, este pus însă în discuţie statutul arhitecturii contemporane, şi în particular al arhitecturii urbane, în deconcertantul concert al tehnologiilor avansate. Dacă arhitectonica s-a dezvol[...]



De ce îl iubesc pe Kevin Costner

2012-02-23T11:01:31.815+02:00

Într-o lume în care vedetele sunt confecţionate din hârtie, din plastic şi din silicon, Kevin Costner face figura unui lup singuratic, îmblânzit de o femeie frumoasă care a plecat să-şi cumpere o eşarfă şi nu s-a mai întors. Acum el stă în poarta casei de adopţie şi o aşteaptă. Calm, fidel, cu răbdare.
Când atâtea filme sunt infestate cu violenţă şi sete de răzbunare, Kevin Costner umple ecranul cu o umanitate adâncă, tulburătoare. El întruchipează personaje puternice şi fragile, timide şi curajoase, sentimentale şi dure,  cu o discreţie care mă lasă mut. Kevin are figura blândă a unui bărbat de o mare bunătate, cu un caracter ce nu se lasă alterat de mizeriile vieţii.
De câte ori îl văd pe Costner pe genericul unui film, o maree de lumină pogoară asupra mea, fiindcă ştiu că voi lua contact cu întâmplări şi personaje de neuitat.
Numai Richard Gere îmi trezeşte un sentiment asemănător.



Daniel Payot - Nostalgia oraşului

2012-03-10T11:57:26.248+02:00

“Oraşul”, în chip ciudat, a devenit la rîndul său obiectul unei nostalgii. El, care atîta vreme se va fi înfăţişat ca viitorul însuşi al civilizaţiei, fie că ne bucurăm după legea unui progresism urbanofil sau fie că vedem în el, în mod reactiv, distrugerea oricărei experienţe autentice, profunde, naturale şi tăcute a spiritualităţii, e evocat de-acum – cel puţin în Nord – drept capodopera ameninţată a socialităţii, ce s-ar cuveni salvată de la o necruţătoare împotmolire. “Oraşul”, a cărui figură alegorică ar fi atunci Veneţia înghiţită de propria-i lagună, ar dispărea în valurile şi fluxurile unei ordini mondiale categoric urbanicide, ale unei legi a pieţei şi ale industriei culturale, a cărei ineluctabilă expansiune nu se mai poate mărgini la spaţiile limitate şi saturate ale oraşelor.După ce l-a construit, capitalul ar vrea să spună acum “oraşului” că, în fond, nu mai are nevoie de el. Iar secolul nostru s-ar încheia, între altele, cu acest sentiment că “oraşul”, forma-oraş, nu se mai află în faţa noastră, ci în spatele nostru: experienţă poate inedită, căreia ar trebui să-i măsurăm atunci noutatea şi după care nu ne mai îndreptăm către oraş, ci am început să ieşim din el. “Oraşul” ar fi oare, pentru noi, ceva aparţinînd trecutului?O mişcare cel puţin dublă ar autoriza acest sentiment şi această interogaţie: pe de o parte, “Oraşul” ar deveni caricatura emoţionantă a lui însuşi, reprezentarea în mic a ceea ce fost necesitatea sa, macheta hegemoniilor sale trecute, provincia plină de farmec a unui obiect urban mult mai vast, ce va fi numit bunăoară “aglomeraţie”; în acest ansamblu în expansiune, şi ale cărui forme sînt multiple (periferii, zone pavilionare, urbanizări noi în jurul concentrărilor de supermagazine), specialitatea oraşului ar fi, în principal, reprezentarea: reprezentare politică, reprezentare a bogăţiei, sedii sociale ale întreprinderilor, spectacole; străzi pietonale, magazine de lux, primării sau prefecturi, cîteva teatre, pretutindeni bănci şi societăţi de asigurare, cartiere întregi de birouri, Simbolicul ar fi ceea ce rămîne din oraş, dar el l-ar locui de unul singur, izolat, adică expus în indicele său maxim de puritate, fără amestec: oraşul, tendenţial, nu mai este locuit, adică nu mai este locuit decît de cei a căror condiţie socială constă în a face să circule, între zidurile noii provincii, semnele unei funcţionări generale a cărei eficacitate se află în altă parte – sau nicăieri, sau pretutindeni: această provincie nu se diferenţiază de nici o capitală, ea nu face decît ă ofere o reprezentare de sine unui capital ce nu mai trebuie să treacă de-acum prin înscrierea urbană, spaţială şi temporală, a propriei sale efectivităti. Simbolicul şi locuirea sînt tratate separat, ca două ordini de probleme tehnic diferite: că ar putea exista sens în faptul de a locui, aceasta pare din ce în ce mai puţin demn de atenţie. Şi, oricum ar sta lucrurile, “Oraşul”, în noua sa simbolizare, purificată şi igienică, nu mai este locul unde converg şi coabită medii, clase, meserii, etnii diferite: tendinţa este mai degrabă de reunire a celor care se aseamănă în districte specifice şi de multiplicare a districtelor asigurînd o etanşeitate considerată vitală pentru cei care au şansa de a le ocupa pe cele mai bine înzestrate şi uneori şi de către ceilalţi. “Urbanism” pe care l-am putea numi “tematic”, aşa cum se spune pentru festivaluri sau expoziţii, partiţie a claselor şi teritoriilor.Pe de altă parte, adică în Sud, realitatea concentrărilor urbane, gigantice şi dramatice, pare să exceadă definitiv conceptul pe care credeam că-l avem pentru “Oraş”. Aici, nu există armonioase dispuneri în juru[...]



Truman Capote sau despre inocenţă şi cruzime

2012-02-23T11:01:31.845+02:00

Mi-am propus să-l recitesc pe Truman Capote şi am început, fireşte, cu Harfa de iarbă. Avusesem cândva şi Cu sânge rece, dar ţin minte că romanul acela "de nonficţiune", care a avut un uriaş succes de public şi de critică, m-a dezamăgit.  Eram prea tânăr şi nu mi se părea un lucru extraordinar să scrii un reportaj minuţios şi inspirat despre doi criminali. Simţind pesemne atitudinea-mi ostilă, volumul s-a tot ferit de privirile mele până când a dispărut cu totul ! Cred că l-am împrumutat cuiva şi am uitat să-l cer înapoi. Acum, după ce am citit Vieţaşii de pe Rahova de Eugen Istodor, mi-am schimbat părerea.
În orice caz, recitind Harfa de iarbă, am regăsit bucuria uitată a primilor ani de lecturi, când citeam doar din plăcere, fără să-mi pun problema valorii textului.
Stând în căsuţa din copac, împreună cu Dolly, Catherine, Collin şi Riley Henderson, judecătorul Charlie Cool le relatează tovarăşilor săi o poveste interesantă. În urmă cu cinci sau şase ani, intrând într-un vagon de tren, Cool găseşte o revistă pentru copii. Frunzărind-o, bătrânul dă peste adresele unor micuţi care căutau corespondenţi. Printre ei se află şi o fetiţă din Alaska, Heather Falls, al cărei nume îi place. Cool îi trimite o ilustrată. Heather îi răspunde, iar scrisoarea ei îl uimeşte. E o descriere încântătoare a fermei de oi a tatălui ei şi a aurorelor boreale. Heather are treisprezece ani şi pune în scrisoare o fotografie de-a ei. Nu este frumoasă, dar pare un copil deştept şi bun la suflet. Atunci judecătorul caută prin nişte albume vechi şi găseşte o imagine a lui, făcută la cincisprezece ani, pe când era la pescuit, cu un păstrăv în mână. I-o trimite fetei, povestindu-i despre puşca primită de Crăciun, despre căţeaua care fătase şi despre puişorii acesteia. De asemenea îi descrie spectacolul unui circ venit în orăşel. Lui Cool i se pare amuzant să-şi imagineze că este din nou copil şi că are o iubită în Alaska. Când fata îi scrie că s-a îndrăgostit de un băiat pe care îl cunoscuse, venerabilul judecător simte un junghi în inimă. Devenise gelos ! Rămân însă prieteni, iar el îi scrie mai târziu că se pregăteşte să intre la facultatea de drept, iar Heather îi trimite o pepită de aur, să-i aducă noroc.
Cei doi fii ai judecătorului şi nevestele lor îl spionează permanent pe judecător, îi citesc corespondenţa. iar el îi aude cum sporovăiesc noaptea, întrebându-se ce este de făcut cu el.
Indiferent de vârstă, culoare a pielii ori preocupări, personajele lui Capote sunt nişte copii care acţionează din perspectiva unor valori morale fragile. Truman Capote însuşi nu s-a maturizat nici până în momentul morţii. Poate că asta îl ajuta să scrie atât de frumos. Cu sânge rece l-a zguduit însă puternic şi l-a făcut să schimbe propria inocenţă cu o subtilă cruzime a observaţiei care este numai a lui.



RADU ALDULESCU pe TRINITAS TV

2012-02-23T11:01:31.866+02:00

Aseară un prieten din Bucureşti, prozator şi ziarist, m-a anunţat că Radu Aldulescu vorbeşte pe postul tv TRINITAS şi că m-a pomenit şi pe mine.
Am dat repede pe TRINITAS şi l-am văzut pe cunoscutul romancier vorbind în stilul său caracteristic, cu idei pline, expresiv formulate, despre  credinţă şi ispite, biografie şi ficţiune, singurătate şi arta de a scrie un roman.
 Radu Aldulescu este scriitor şi când traversează strada ori bea un pahar cu apă. Profesionist al scrisului, el are un adevărat cult pentru literatură şi lucrează după o strategie bine pusă la punct. Prin cărţile sale, Radu Aldulescu dă prestigiu statutului de romancier, cum au făcut odinioară Preda ori Eugen Barbu.
Am subliniat şi cu alt prilej că el este cel care a revitalizat romanul românesc, anemiat de un textualism promovat excesiv. ( În contextul de dinaintea apariţiei Sonatei..., chiar şi un scriitor de calibrul lui Cristian Teodorescu ajunsese să fie marginalizat, pe motiv că este...prea tradiţional ! ) Ceea ce scrie Aldulescu este viu şi convingător. Cărţile sale se comportă asemenea unor făpturi care scormonesc neobosite în mintea cititorului. Un comentator spunea că atunci când Gogol dă cu bidineaua, vopseaua nu se mai şterge. Un impact comparabil au asupra noastră cele mai reuşite creaţii aldulesciene. Ştiind bine ceea ce spune, Radu Aldulescu este şi credibil, în sensul în care vorbea Preda despre autorii pe care îi admira.
Am susţinut totdeauna că este meritul unor importanţi critici din noile generaţii ( Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Dan C. Mihăilescu )  de a-l fi pus în valoare pe Radu Aldulescu aşa cum se cuvine. Acum autorul Îngerului încălecat este un scriitor a cărui mare valoare este recunoscută, spre bucuria noastră,  atât de publicul larg, cât şi de specialişti.

P.S. Felicit canalul de televiziune TRINITAS, care arată că are, într-adevăr, o misiune spirituală de dus la capăt.
   Poetul Valentin Emil Muşat mi-a scris, pe mail, un text absolut tulburător despre Radu Aldulescu :
Duminică seara l-am văzut pe Radu Aldulescu la "Trinitas". Fascinant în firescul său, atât de natural şi omenesc, fără nicio sforţare , un monah al marii literaturi. Am sentimentul că măreţia lui vine dintr-o mare sigurătate sau din însoţirea  cu el însuşi. Nu cred că a resurecţionat povestirea... a continuat-o în forţa ei constructivă şi i-a dat adâncime prin situarea ei în firesc şi inteligibil ca ispite ale simbolicului. Omul asta are ceva brâncuşian în el. Câtă diferenţă între el şi ceilalţi(din generaţie,dacă aşa ceva există)...E, fără îndoială, un patriarh.



Nu fac politică!

2012-02-23T11:02:24.929+02:00

Un cetăţean m-a oprit astăzi şi s-a interesat dacă am de gând să înfiinţez, în localitate, o filială a Partidului Poporului. Amuzat, l-am întrebat de unde i-a venit o idee atât de năstruşnică, iar el mi-a zis că nu ştiu cine a anunţat la OTV ( am omis să-l întreb în ce seară ! ) că un profesor din Gratia, cu peste n ani vechime în meserie, intenţionează să comită o asemenea eroică ispravă. Sunt mai mulţi dascăli în mica noastră comunitate, dar nu-l văd pe niciunul pornit să iniţieze o renaştere locală. Mă întreb de ce oare n-a fost dat şi numele ambiţiosului fondator. Precizez, pentru cei care mă cunosc, că politica mă scârbeşte profund şi nu sunt implicat în nicio acţiune de acest fel. Cu ani în urmă, la alegeri, pe listele unui partid de stânga apăruse un nume identic cu al meu, fără să se adauge iniţiala tatălui, un element de dezambiguizare care ar fi arătat că nu este vorba de mine. Dacă este o farsă pusă la cale de cei care încearcă, de mai mulţi ani, să mă pună în conflict cu primarul, îi rog pe respectivii să se potolească. Totul are o măsură, ca şi o răsplată finală. Aici, pe pământ.



Jean-Luc Nancy - Oraşul în depărtare (fragmente)

2012-03-10T11:57:26.265+02:00

Oraşul deschide spaţiul unei libertăţi care nu se măsoară totuşi în termeni de autonomie sau de independenţă. El este o lume de emancipare, dar nu este reglat pe modelul împlinit al unei cetăţenii sau al unei civilităţi. Urbanitatea este mai subtilă şi mai delicată, mai dificilă şi mai opacă. În acest sens, ethos-ul oraşului nu este un ethos politic. El este mai mult sau mai puţin decât asta, el este de o altă specie, mai şlefuită şi mai puţin poliţienească, mai liberă şi mai puţin suverană. „Energia străzii” este mai dezordonată şi are mai puţine orizonturi decât pulsiunea politică: ea este mai dezlănţuită, se  consumă mai mult.Scrutat prin spectrul politic tradiţional, oraşul ar avea când reflexii imperiale, când nuanţe anarhiste. Dar acest spectru nu e potrivit: oraşul nu e un stat mai mult decât e teritoriul unui trib. El nu se confundă cu civitas: el este în retragere sau în exces faţă de întocmirea unei cetăţenii. El este mai deschis, mai puţin juridic, mai material, mai puţin formal, mai ingenios, mai puţin responsabil, mai aventuros. Fără îndoială, cetatea este în oraş : dar oraşul o debordează de departe, el clocoteşte dincolo de piaţa publică, ca şi dincolo de locuinţa privată. În el nu domneşte nici intimitatea comunităţii, nici rânduirea colectivităţii, nici reglementarea proprie adunării. Însă el  e, în  schimb, cel  care dă  lui a-fi-împreună-cu regimul său deplin.  A-fi-împreună-cu [être-avec, Mitsein] numeşte puţin neîndemânatic ceva pentru care nu avem nume: nici comuniune, nici comunitate, nici asociere, nici grup. Mulţimea e mai apropiată de el, şi  aparţine oraşului, dacă nu cumva o fi invers. Dar mulţimea se preface repede în hărmălaie, chiar panică, şi vorbim aici de altceva: de o multitudine care amestecă şi care deosebeşte într-o singură mişcare.Unul printr-un toţi împreună, toţi precipitaţi unii împotriva celorlalţi şi unii de-a curmezişul celorlalţi, într-o geometrie urbană în care paralelele se taie şi se ignoră simultan.  Mulţimi  numeroase se ating în toate punctele şi se dispersează ca roiuri hăituite, ca ciorchini dezghiocaţi.Fără îndoială există imagini, şi chiar e nevoie de ele. New York-ului îi place să-şi spună că el e N.Y., the big apple, sau Noto, Noto, „perla barocului sicilian”, în timp ce Alexandria, Pekin şi Sankt-Petersburg nu uită nimic din aura depusă din măreţiile de odinioară, la fel cum Parisul îşi înconjoară Place Concorde cu figurile de piatră ale marilor oraşe ale naţiunii. Dar aceste imagini sunt cărţi poştale. Recunoaştem în ele Roma după San-Pietro, Sevilia după Giralda şi Rio după Corcovado. Cartea poştală este pentru identitatea oraşului ceea ce este fotografia de identitate a unei persoane pentru aceasta : inexpresivă, fără densitate, contrariul unui portret, un fel de indiciu sau de icon, în sens informatic; un semn de recunoaştere şi nu o prezenţă sau o întâlnire. Un oraş: avem întâlniri în el şi, de asemenea, îl întâlnim. Dar nu este întâlnirea cu cineva, cu o unitate individualizată şi bine conturată: e o traversare cu impresii şi tatonări, cu ezitări şi aproximări. De fapt, e o apropiere care nu se încheie, e o întâlnire al cărei loc şi, poate, a cărei persoană, se deplasează.  Oraşul este fără chip, dar nu fără trăsături. El n-are o privire, dar are un fel de a întâmpina, sau chiar mai multe. El nu se lasă (sur)prins sub o identitate, se lasă atins prin parcursuri,  urme,  schiţe. Între cartea poştală ţipătoare şi descrierea geosociometrică, care uită amândouă oraşul, există loc pent[...]



Sfârşitul Americii

2012-02-15T23:05:08.943+02:00

America a fost mai bine de o suta de ani un model economic, militar si cultural pentru intreaga lume, o “tara a tuturor posibilitatilor“, un izvor de idealuri raspandite in lumea intreaga. America a sedus lumea, apoi a dominat-o in mod incontestabil. Acum a inceput declinul, dupa cum sustine Paul Starobin, in Sfarsitul secolului american si noile puteri mondiale, Litera, Bucuresti, 2011.Marirea si decaderea civilizatiilor reprezinta “o problema organica“, iar America nu este scutita de evolutia ciclica cunoscuta de toate civilizatiile. Cum spunea Petre Tutea, “americanii vor imbatrini si ei“. America nu poate transcede istoria, chiar daca nu demult Fukuyama credea ca aceasta a luat sfirsit (vezi Sfarsitul istoriei si ultimul om, Humanitas, Bucuresti, 1992), iar o noua realitate bate la usa.Astazi, America se confrunta cu o istorie mai degraba potrivnica, iar dominatia sa tinde sa ia sfarsit. Decaderea se vede si in plan economic si militar, politic si cultural. Bandele de insurgenti au fugarit armata militara din Irak, in Afganistan urmeaza sa se intample la fel, alianta cu Pakistanul a cazut, ca si multe altele, Iranul se pare ca nu poate fi oprit, ce sa mai spunem despre tarile BRICS, in frunte cu China. America a ajuns prizoniera intr-o temnita pe care si-a creat-o singura si de bunavoie.Reducerea influentei S.U.A. se datoreaza, in primul rind, datoriilor uriase acumulate de acestea, din care peste 50% au fost finantate de straini, ceea ce face politica americana dependenta de rivali geopolitici, cum este China. Dolarul isi pierde pozitia privilegiata in sistemul monetar international, in vreme ce lichiditatile se muta in Asia. FMI si Banca Mondiala isi pierd rolul de dirijori financiari, General Motors e bantuita de spectrul falimentului, iar Wall-Street-ul scartaie din toate incheieturile. Contribuabilul american trebuie sa suporte totul, dar a inceput sa se sature. Cu acest dezastru financiar in spate, modelul economic american si-a pierdut credibilitatea. La fel, cultura de tip Hollywood sau McDonald’s. “Lumea in schimbare este pe punctul de a traversa un interregnum – o pauza intre acte” (p. 18). Intrebarea e: ce urmeaza?Ca orice dominatie, cea americana a avut si bune si rele, atat pentru America, cat si pentru intreaga lume. La fel va fi si cu ceea ce va veni. Va fi doar altceva si in primul rand un altceva cultural, caci suprematia culturala a Americii a disparut. Militar, americanii platesc pretul orgoliului lor hipertrofiat. Pai cine bombarda cu frenezie Belgradul in ziua de Pasti a anului 2009? Si de ce? Fratii musulmanilor bosniaci cu care s-au aliat le-au multumit cu varf si indesat. Pax Americana a luat sfirsit, cine ar mai crede in ea? America nu mai e zina cea buna de dupa al II-lea razboi mondial; si zanele imbatrinesc, devin mai rele si mai urate.Necazul este ca majoritatea americanilor continua sa creada ca nimic nu s-a schimbat, se hranesc cu iluzii, ceea ce e alienant. Lumea s-a schimbat, iar ei nu isi dau seama ca si-au pierdut prestigiul si puterea, au nevoie de schimbari cognitive pentru a reusi sa se adapteze. Ceea ce i-a adus pe americani aici este, in primul rind, degradarea valorilor propriei civilizatii. Aici este miezul povestii, in care exista si o parte buna a lucrurilor, aceea ca America se va elibera de povara unei suprasarcini de jandarm mondial, de “exceptionalismul american” si astfel ar putea trai mai bine, nemaivisandu-se un taram al viitorului , ci fiind unul al prezentului.Nimeni nu se poate intinde dincolo de umbra lui. In multe privinte, americanii sunt mediocri si cred ca e mai decent, cand este asa, sa nu o clamezi in gura mare, incercand – mai mult – sa impui si altora. Pe diferitele meridiane, oamenii construiesc deja o lume post-americana, fiecare [...]



O întrebare

2012-02-23T11:01:31.897+02:00

Vreau să aflu părerea prietenilor mei într-o problemă.
Este evident că un prozator nu trebuie să se lege afectiv de modelele reale ale personajelor sale. E ideal să nu le privească nici cu ură, nici cu dragoste.
Dar un poet ?
E obligatoriu ca el să fie îndrăgostit de femeia căreia îi dedică un poem ?
Eu cred că nu. Esteticul nu are treabă cu afectele. Sentimentele rămân apanajul cititorilor şi variază, în calitate şi intensitate, în funcţie de cultura şi de firea fiecăruia dintre ei.
Dar e posibil să mă înşel.

P. S.  Am terminat şi naraţiunea despre Dacia. 
Pentru romanul la care încep acum să lucrez am nevoie de întâmplări adevărate şi de modele pentru personajele mele. De aceea le-aş fi recunoscător prietenilor care mă citesc, dacă mi-ar trimite relatări ale unor momente din viaţa lor ori chiar autobiografii,  pe adresa serban_tomsa@yahoo.com, în condiţiile în care evenimentele relatate se leagă de următoarele teme :
- lumi acunse, misterioase ;
- accidente care au modificat destinul protagoniştilor ;
- scene cu demoni ;
- fapte din existenţa călugărilor ( în orice caz, nu porcării ; vreau ca întâmplările să ilustreze relaţia sfinţiilor lor cu Dumnezeu ) ;
- jocuri periculoase, cu finaluri neaşteptate.
Mulţumesc.
     



Monarhia în România

2012-02-15T23:10:42.374+02:00

Pe fondul instabilității interne care s-a instalat odată cu abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, abdicare de care a fost responsabilă „monstruoasa coaliție”, a apărut ideea (mai veche de altfel) aducerii unui prinț străin. Sensul unei astfel de acțiuni era de a contracara poziția potrivnică formării statului român unitar, existentă în rândul imperiilor vecine care erau obișnuite să domine spațiul românesc. Prin punerea în fruntea României a unui reprezentant din dinastiile recunoscute în Europa, se făcea pe placul unora dintre acești puternici potrivnici. Agitația internă a fost urmată și de una externă – unele puteri străine ridicau întrebarea dacă unirea celor două principate române ar mai putea fi recunoscută în continuare. Rusia chiar sprijinea zgomotos tendințele separatiste, organizând manifestații la Iași, la care a participat chiar mitropolitul Moldovei.
În consecință, pentru a depăși cât mai repede aceste momente de nesiguranța politică, românii au urmat exemplul grecesc și au propus aducerea unui principe străin. În acest sens i s-au făcut propuneri prințului de Flandra, mezinul regelui Leopold I al Belgiei. Acesta însă refuză, neavând garanția marilor puteri, astfel că după mai multe discuții s-a hotărât aducerea in țară a prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Astfel, marile puteri ar fi fost puse in fata faptului împlinit, iar unitatea națională ar fi fost păstrată. Totuși, din precauție, planul a fost păstrat secret, până ce noul domn a fost adus in țară, cu sprijinul Franței, simpatizantă a unui stat unitar român, după care a început procesul anevoios de recunoaștere internaționala a domniei lui Carol I.
Carol de Hohenzollern – viața sa înainte de domnie:
Principele Carol s-a născut la 7 aprilie 1839 fiind al doilea fiu al prințului Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen si al prințesei Josefina de Baden si a avut o copilărie liniștită petrecuta in domeniul familiei de la Sigmaringen. Apoi petrece cu frații săi mai tineri un timp mai îndelungat în Dresda, într-un institut de educație militară. Din 1857 pana în 1866 a fost ofițer în Berlin, făcând parte la început din garda de artilerie, iar mai târziu în regimentul al doilea de dragoni. Și-a întrerupt serviciul de doua ori călătorind în S Franței, Spania și în Africa de N. A doua oară a stat in Bonn un semestru întreg ca să studieze. A mai făcut calatorii mai scurte în Anglia, Portugalia, Paris, în zona Rinului și în Elveția. În 1862 preia comanda diviziei XIV din Düsseldorf, unde s-a întors ca guvernator al provinciilor renane și al Wesfaliei, după ce a primit a fi ministru președinte al Prusiei de la 1859 la 1862 la rugămintea prietenului său prințul regent Wilhelm. Carol nu se simțea bine in atmosfera reacționară a societății berlineze. Anii aceștia care au părut a fi pustii și grei au avut o mare însemnătate pentru viața sa de mai apoi. A legat relații intime cu familia regală a Prusiei, totuși nu a avut niciodata legături de prietenie cu Bismark, conducătorul politic al Prusiei (cancelarul i-a purtat chiar dușmănie principelui pentru ca pe vremea războiului franco – prusac acesta a simpatizat cu Franța). Prin 1863 se părea că viitorul său se va decide înspre Franța, Napoleon poftindu-l sa stea la el și era cât pe ce să-i aranjeze o căsătorie cu o rudă, dar pentru ca regele Wilhelm nu și-a dat acordul, aceasta nu s-a mai realizat. În timpul războiului in 1864 a fost ofițer de ordonanța al prințului de coroană ceea ce i-a permis să urmărească și să participe direct la toate evenimentele conflagrației. De la 8 februarie până la 15 mai a stat în Schleswig-Holstein, a făcut cu statul major toate drumurile și a participat la lupte.



Jean-Luc Nancy - Despre criza si revenire

2012-03-10T11:57:26.283+02:00

Schema reveniriiLa drept vorbind, tot ceea ce se înfăţişează în forma revenirii, sau sub semnul revenirii, este, în principiu, închis în sine. Dacă am vorbit de “revenire”, am făcut-o din simplă comoditate şi ca să mă servesc, pentru început, de un enunţ oarecum stereotip: “revenirea problemei sensului”. Dar problemele nu revin în istorie, tot aşa cum nu revin nici chipurile indivizilor. Istoria e leibniziană prin aceea că se supune principiului imposibilităţii indiscernabililor. Cele aproape douăzecişiopt de secole de Occident par, fără îndoială, marcate de repetiţia periodică a crizelor, în timpul cărora o configuraţie de sens se destramă, o ordine filosofică, politică, spirituală se descompune şi, în slăbirea generală a certitudinilor şi reperelor, se deplînge sensul pierdut, se încearcă regăsirea lui sau inventarea unui nou sens. Am cunoscut astfel – cel puţin – o criză a lumii greceşti arhaice, o criză a lumii greceşti clasice, o criză a lumii romane, o criză a lumii creştine şi cunoaştem în prezent (e vorba de toată istoria secolului XX) o criză a lumii moderne. Dar nu e deloc sigur că succesiunea acestor episoade critice înseamnă “revenirea” a ceva (dacă nu chiar revenirea unei anumite reprezentări a “crizei”) sau, mai precis, nu e sigur că o interpretare în termeni de “revenire” (care este cel mai adesea solidară cu reprezentarea în termeni de “criză”) e suficientă, cel puţin pentru o gîndire care nu e prea comodă.Punctul de vedere al “revenirii” tratează fiecare criză în mod identic şi ca reproducere a unui aceluiaşi episod. Oricît de variate ar putea să fie discursurile ţinute din acest punct de vedere, tipologia lor fundamentală se reduce la un model unic: în criză, sensul este pierdut din vedere, dar, la capătul crizei, atunci cînd i se risipesc ceţurile şi cînd se i epuizează rătăcirile sau extravaganţele, exigenţa sensului reapare, intactă şi imposibil de ignorat. Revenirea înseamnă deci, în primul rînd, că nimic nu fusese cu adevărat pierdut şi că nici durata crizei, nici abundenţa şi intensitatea manifestărilor sale n-au putut altera în profunzime o anumită Idee (o schemă, o paradigmă, uneori o normă) a Sensului. “Acum toate disciplinele sînt restituite”: această expresie a lui Rabelais este emblematică pentru toate teoriile revenirii – renaştere, restituire, restaurare, redescoperire…În acest fel, de o vreme încoace, numeroşi sînt cei care se grăbesc să pună între paranteze nici mai mult nici mai puţin decît cele două secole care ne separă de Kant, pentru a proclama revenirea unei anumite Raţiuni – critice, etice, juridice, normative şi umaniste – a cărei puritate şi necesitate se crede că n ar fi fost practic atinse de gîndirile dialecticii, ale istoriei, ale economiei, nici de gîndirile angoasei, ale literei, ale corpului şi, mai ales, de această gîndire de sine (reflecţie, interogare, radicalizare, genealogie, depăşire, destrucţie, deconstrucţie etc.) în care filosofia s a angajat (adică s a rătăcit, ni se explică) de la Kant încoace. Alţii propun operaţii de o şi mai mare anvergură: criza ar fi început şi, de aceea, lentul şi tăcutul proces al Revenirii imaculate ar trebui şi el să înceapă, odată cu Descartes, cu Contra-Reforma sau chiar cu Părinţii Bisericii. Dar există, de asemenea, aşa cum se cuvine, o versiune mai puţin istorizantă, pentru care ceea ce revine şi ceea ce trebuie să revină este un anumit simţ comun, o raţionalitate evidentă, verificabilă de către toţi în justeţea măsurii sale şi în l[...]



Lanţuri invizibile

2012-02-23T11:01:31.916+02:00

N-am suportat niciodată să văd o fiinţă vie în lanţuri.Şi nu sunt deloc încântat că-l văd în situaţia asta pe arogantul Decebal Traian Remeş.Câinii mei n-au fost niciodată legaţi şi, deşi sunt foarte vigilenţi, n-au muşcat pe nimeni până acum. Nici în curte, nici pe stradă. Latră şi mă anunţă că a venit cineva.Când i se pun cătuşele, un om îşi pierde dintr-o dată toată obrăznicia. Dar rămâne şi fără demnitate, începând să miroasă a şobolan prins în cursă.  E o umilinţă greu de îndurat.Cândva, un profesor a trimis doi elevi, mai neduşi la biserică, după un altul care lipsea. Era prietenul lor. Ne-am crucit când am văzut în ce mod îl aduceau de acasă cei doi golănaşi pe chiulangiu. Îi legaseră mâinile la spate cu o sârmă, iar ei îl încadrau cu bicicletele, ca şi cum ar fi fost pe nişte cai şi capturaseră un dezertor. Fiecare dintre gardienii improvizaţi avea o mână pe coarnele vehiculului, iar cu cealaltă îl ţinea de ureche pe prizonier. Unul din dreapta, altul din stânga. Culmea e că în loc să fie revoltat de tratamentul la care îl supuseseră amicii săi, bietul copil era spăşit şi mergea cu capul în pământ !Adevărul este că suntem prinşi într-o reţea de lanţuri nevăzute ( precum Ares în patul Venerei ! ), care fac din noi nişte robi. O slujbă sigură te face să înghiţi zeci de ani dejecţiile şefului. O casă frumoasă la care nu poţi să renunţi te transformă într-o potaie legată la cuşca sa. Un salariu de mizerie îţi ia posibilitatea de a schimba ceva în viaţa ta : o locuinţă nouă, o bibliotecă înzestrată cu volume rare, un drum în Egipt, întâlniri cu prietenii. În sfârşit, mii de obligaţii şi îndatoriri de care trebuie să ţii seama, dacă eşti un părinte şi un cetăţean responsabil, îţi deturnează cu totul existenţa.Un om nu poate fi liber din moment ce este dominat de instinctul posesiei şi doreşte să întreţină o familie.Mă îndoiesc şi de faptul că un cerşetor este cu adevărat eliberat de orice povară constrângătoare.Dar un îndrăgostit ?Cred că în 90% dintre cazuri, iubirea este şi ea o formă de posesie. Altfel nu se explică de ce un tânăr poate fi gelos pe amanta sa, o bătrână care l-a "tradus" cu un alt bărbat, şi pe care, în realitate, nu o iubeşte. S-a obişnuit să fie numai a lui ! În mod ciudat, Marx şi Engels suţineau comunizarea femeii, arătând că aceasta n-a avut niciodată un singur stăpân : " Ni s-a reproşat că vrem să comunizăm femeia. Dar ea a fost dintotdeauna a tuturor ! "  ( Manifestul Partidului Comunist ) La fel se poate pune problema şi în cazul bărbaţilor. Moravurile comunei primitive se dovedesc nesperat de moderne ! Plecat dintr-o Italie în care puteai să iei o măciucă în cap numai dacă te uitai mai atent după o femeie, Casanova a rămas şocat când a ajuns în Franţa secolului al XVIII-lea. Acolo fiecare bărbat cu dare de mână avea doi-trei copii făcuţi cu o altă doamnă căsătoriă şi ea. Soţul acesteia ştia toată tărăşenia şi avea şi el odrasle în alt cuib. Cu binecuvântarea soţiei, evident. Părinţii naturali aveau grijă de urmaşii lor, cu complicitatea celor în grădina cărora îi concepuseră. Ambii membri ai familiilor de vază aveau progenituri cu prietenii lor şi toată lumea era la curent cu evenimentele. Nimeni nu se supăra şi nu făcea pe puritanul. Se culcau unii cu alţii în devălmăşie şi erau fericiţi ! Să însemne [...]



Proverbe aduse la zi

2012-02-23T11:01:31.940+02:00

* Cine se scoală de dimineaţă s-a culcat devreme.
* Dacă te bagi în tărâţe, porcii te vor reclama la Protecţia Consumatorului !
* Spune-mi cu cine te prefaci că eşti prieten, ca să-ţi zic ce urmăreşti !
* Mâna care te hrăneşte e principalul tău fel de mâncare.
* Bine faci că nu aştepţi recunoştinţa amatorilor de chilipiruri, fiindcă ei te-ar scoate şi dator !
* Cine lucreaza si tace, mai multa treaba face, dar pe urmă... zace !
* Femeia te înalţă şi... de-acolo îţi dă drumul !
* Nu lăsa pe mâine ce poţi fura azi !
* Bate fierul cât e tare, că pe urmă ţi se-nmoaie !
* Prietenul la nevoie îţi cere ajutorul !



Panseuri pe timp de viscol

2012-02-23T11:01:31.963+02:00

* Culmea crizei este să ai un preşedinte numit Băsescu şi să duci lipsă de gaze naturale !
* Idealul meu, spuse cerşetorul, este să trăiesc la geamul unui om care obişnuieşte să arunce banii pe fereastră.
* - Chiar nu se poate vorbi în această sală ? strigă enervat oratorul, după ce cuvântase zece ore neîntrerupt, iar acum văzuse că o persoană din public îi spunea ceva, în şoaptă, vecinului său.



Lupii şi vocile

2012-02-23T11:01:31.982+02:00

Dumnezeu a făcut lumea prin cuvânt.Am trăit, milenii în şir, într-o civilizaţie a cuvântului sacru. Acum ne cocoşăm sub greutatea palavrelor profane. Lumea în care trăim este şi muzicală, plină de sunete, zgomote şi voci, care se leagă uneori în cântece ale vieţii şi ale morţii.Copil fiind, ascultam cu interes pisele de teatru care erau difuzate la radio. Înainte de a-i vedea, i-am ascultat pe marii actori ai momentului. Fiecare voce îmi sugera o fire şi o înfăţişare. Peste ani, când am zărit chipurile artiştilor, n-am fost nici surprins, nici dezamăgit. Îmi plăcea cum interpreta Radu Beligan. Eram încântat de infinitele nuanţe şi modulaţii pe care le aveau glasurile lui Ion Caramitru şi Ştefan Iordache.  De altfel, Pino este este cel mai mare recitator român care a urcat vreodată pe o scenă. Pentru el făcusem o fixaţie. Mi se părea că trebuie să fie, după cum rostea propoziţiile, cel mai frumos şi mai puternic bărbat care exista pe planetă!Scriitorii nu sunt făcuţi să vorbească. Mircea Cărtărescu spunea că Marin Sorescu " nu vorbea, bâiguia". În cazul lui Nichita nu se pune problema exprimării orale. El rostea fragmente din Marele Poem pe care l-a trăit continuu, până a închis ochii.Nu mă omoram după inflexiunile înecate ale lui Sadoveanu, iar prin 1978, când am mers cu colegii de facultate la Mărţişor, pentru a citi scurte comunicări ştiinţifice, am ascultat o bandă de magnetofon pe care fusese înregistrat Arghezi şi m-am speriat. M-am consolat uitându-mă la Mitzura, care era încă tânără şi frumoasă !Ştiu că noi nu ne auzim cum trebuie pe noi înşine. Nu m-am înregistrat din tinereţe, când aveam impresii contradictorii : cuvântam prea gros ori prea şters.Am mulţi prieteni literari pe care nu i-am văzut până acum la faţă. Unora le ştiu doar vocile, fiindcă vorbim uneori la telefon. Prozatorii, indiferent de vârstă, par personaje ruseşti, cuvântând blând, cu răbdare, dintre nămeţi siberieni. Unul dintre ei îmi aduce aminte de însuşi Lev Tolstoi. Verbele poeţilor au tuşeuri înăbuşite de tutun şi umflate de umor. Câte unul are cuvântul înţepător şi cinic. Toţi au o vorbire de o eleganţă specifică.  Femeile sunt, fără excepţie, melodioase, cristaline, asigurându-mă că sunt veşnic tinere. Poate că dintre toate urmele pe care le lăsăm în viaţă, vorbele aruncate asupra lumii nu-şi schimbă, în timp, amprenta fonică.Probabil că ne reprezintă fiecare mişcare, gest ori semn făcut în cursul vieţii.Când aveam depresie şi discutam la telefon cu medicii ori prietenii, însăilam în neştire, pe o agendă, figuri geometrice complicate şi suprapuse. Odată am mâzgălit, neatent, o scrisoare la care ţineam foarte mult, fiindcă era printre puţinele primite de la un poet care a scris prima cronică la Biblioteca lui Noe. O păstrez, oricum, şi aşa.În cursul unei întâlniri cu o delegaţie de scriitori români, Stalin a desenat tot timpul pe o coală pusă anume pe biroul său. La sfârşitul întrevederii, un autor cu mai mult tupeu ( Victor Eftimiu sau Titus Popovici, nu mai ţin minte ) s-a apropiat de Conducător şi i-a cerut, drept suvenir, hârtia cu pricina. Zâmbind pe sub mustaţă, Iosif Visarionovici i-a întins-o fără să comenteze. Ce credeţi că schiţase el, în timp ce discuta cu musafirii  ?  Capete de lupi stilizate !Mă întreb ce-ar fi putut creiona Churchill [...]



Joc de creion

2012-02-23T11:01:32.010+02:00

tu eşti un strop de ciocolată
pe drumul aşternut cu vată
ai degete şi haine dulci
ce te îmbie să te culci

cu o saltea din sfârcuri şi afine
un pat e-ndrăgostit de tine
şi-în debara o cizmă aruncată
ştia că ai pe undeva o pată

nu ştiu unde te duci când o să vii
visez că pe zăpadă o să-mi scrii
c-un ţurţure de gheaţă ca un dinte
să mă gândesc mai des la cele sfinte !



Marcel Proust văzut de el însuşi

2012-02-23T11:01:32.032+02:00

Principala mea mea trăsătură de caracter. - Nevoia de a fi iubit şi, mai exact, nevoia de a fi mângâiat şi răsfăţat mai curând nevoia de a fi admirat.
Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat. - Farmece feminine.
Calitatea pe care o prefer la o femeie. - Virtuţi bărbăteşti şi sinceritate în prietenie.
Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei. - Faptul că mă iubesc, dacă sunt făpturi îndeajuns de alese pentru ca iubirea lor să aibă un mare preţ.
Principalul meu defect. - Nu ştiu, nu pot "voi".
Îndeletnicirea mea preferată. - Să iubesc.
Fericirea pe care mi-o visez. - Mă tem că nu e îndeajuns de înaltă, nu îndrăznesc să o numesc şi mă tem că o voi nimici, numind-o.
Care ar fi fost pentru mine cea mai mare nenorocire. - Să nu le fi cunoscut pe mama şi pe bunica.
Cum aş vrea să fiu. - Aşa cum m-ar vrea oamenii pe care îi admir.
Locul unde aş vrea să trăiesc. - Cel unde anumite lucruri pe care le-aş vrea s-ar înfăptui ca prin minune şi unde iubirea ar fi totdeauna împărtăşită.
Culoarea mea preferată. - Frumuseţea nu stă în culori, ci în armonia lor.
Floarea care-mi place. - Floarea care-i place, iar apoi, toate celelalte.
Pasărea mea preferată. - Rândunica.
Prozatorii mei preferaţi. - Astăzi, Anatole France şi Pierre Loti.
Poeţii mei preferaţi. -  Baudelaire şi Alfred de Vigny.
Eroii mei preferaţi din literatură. - Hamlet.
Eroinele mele preferate din literatură. - Bérénice.
Compozitorii mei preferaţi. - Beethoven, Wagner, Schumann.
Pictorii mei preferaţi. - Leonardo da Vinci, Rembrandt.
Eroii mei preferaţi din viaţa reală. - Domnul Darlu, domnul Boutroux.
Eroinele mele preferate din istorie. - Cleopatra.
Numele mele preferate. - Totdeauna prefer unul singur.
Ce urăsc cel mai mult. - Răul din mine.
Caracterele istorice pe care le dispreţuiesc cel mai mult. - Nu sunt îndeajuns de învăţat.
Fapta de arme pe care-o admir cel mai mult. - Voluntariatul meu.
Reforma pe care o preţuiesc cel mai mult. -
Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere. - Voinţa şi darul de a plăcea.
Cum aş vrea să mor. - Mai bun şi iubit.
Starea mea de spirit în clipa de faţă. - Plictisul de a mă fi gândit la mine pentru a răspunde la toate aceste întrebări.
Greşelile care-mi inspiră cea mai mare indulgenţă. - Cele pe care le înţeleg.
Deviza mea. - Mi-ar fi prea teamă să nu-mi poarte nenoroc.



Întoarcerea

2012-02-09T23:02:19.745+02:00

In Univers totul este si evolueaza impreuna, o ierarhie vie, fara sfirsit. Treaba noastra aici este sa sublimam materia si sa infrumusetam lumea. Asta e sensul existentei actuale, sa imprimam materiei pecetea spiritului. Spiritul si lumea construiesc impreuna spiritul si lumea. Oare, cu adevarat, asta facem? Sau exact opusul? Si asteptam sa ne fie bine… Va informez ca sintem in cadere libera, iar modernitatea, un hybris, nu a facut decit sa o accelereze, “eliberindu-l” pe om de sub tutela Tatalui, iar desertul de credinta sporeste pretutindeni in jurul nostru.Trebuie sa revenim la mituri, la arhetipuri, acolo unde salasluieste si de unde se revarsa vraja lumii. La unitate, diada, triada etc. La povestea nocturna, visata a creatiei. Nici o era si nici un om nu vor putea lepada camasa mitului, nu vor putea scapa de umbra sa. Nici cele actuale, globalizarea de pilda. Istoria globalizarii este minata de globalizarea istoriei. Globalizarea este un proiect aproape himeric, de realizare a “Marelui Rotund”, ouroboros, a unei lumi nediferentiate si a unei istorii orizontale. De altminteri, ea nu este o noutate absoluta, daca luam in seama perspectiva arhetipala a mitului. Poate ca prima forma de globalizare a avut loc imediat dupa facere (“Cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul”), odata cu asezarea omului in istorie.Imediat dupa, omul a inceput sa “cunoasca”, dar sa piarda in materie de constiinta, care a devenit insuficienta si incapabila sa se opuna conflictelor (dimpotriva), extinderii lor globale si masificarii mortii. Acum avem de-a face cu o globalizare cosmaresca a raului, cu o avansare triumfatoare a profanului, in care se inscrie si rationalitatea stiintifica, o secularizare bintuita de tot felul de iluzii si un conflict cvasipermanent (istoricii spun ca in ultimii cinci mii de ani de patriarhat au avut loc 27.450 de razboaie, adica, in medie, unul la doua luni).In constiinta europeana, istoricii s-au visat urmasi ai profetilor, delimitindu-se insa de doctrine teologice, de taina divinului si au ales des-tainuirea asa-zis stiintifica, pierzind astfel semnificatiile. De unde si remarcabila suita de esecuri gnoseologice ale pozitivismului. Constiinta diurna a istoricilor i-a condus la pronosticuri futurologice gen globul de cristal, fara nici o legatura cu profetiile autentice, caci acestea din urma nu pot avea loc fara o experienta mistica, fara deschiderea cerurilor din afara si dinlauntrul nostru. Fara asta pipaim, ajutati si de capcanele tehnologiei, clarobscurul din hatisul diverselor ipoteze si ramanem tot cu asa-zisele fatalitati. Fara asta, adevarul istoric ramine tot mistificat, opac, deviat.Recuperarea constiintei istorice, a mitului este posibila cu ajutorul credintei, devine un soi de “psihizare” a analizei istorice. Istoria nu e doar produsul vointei sau al interesului comunitar sau individual, ci si al unei ne-vointe a inconstientului colectiv (Jung) ce guverneaza din umbra, cu obiectivitate pura, a arhetipurilor frumos curgatoare, alternantei, metamorfozei si intrepatrunderilor lor. Asta este acea histoire longue durée a lui Braudel sau perspectiva indiana, ciclurile Manvantara cu erele lor numite Yuga, pline insa de ubicuitate.Esenta politicului ramine trucarea adevarului. Momentul istoric, evenimentul este rastalmacit, si asta nu doar in sens figurat. Aceasta se numeste propaganda. Arhivele ramin la invingatori. Dincolo de cauzalitati comensurabile, de efecte cuantificabile, de perspective economice, sociale sau[...]



Soarele roşu

2012-02-23T11:01:32.047+02:00

Mă trezesc la şase dimineaţa, pentru a avea timp să ajung la şcoală. Îmi spun mereu că trebuie să merg încet şi să nu fiu stresat, dar de fiecare dată când pornesc, păşesc repede, de parcă aş pierde trenul. După zeci de ani de umblat cu bicicleta şi cu maşina, am uitat să mă deplasez pe jos într-un ritm sănătos.
E ger de crapă pietrele.  În iarna lui 1954 a viscolit nouă zile şi nouă nopţi în şir, dar nu a fost un frig atât de pătrunzător. Luna s-a lăsat ameninţătoate pe acoperişurile caselor, ca un imens soare roşu, prevestitor de rele.
Încep să cred că noi, românii, nu stăpânim arta de a-i conduce pe ceilalţi. Aproape toţi cei care ocupă o funcţie de conducere, oricât de lipsită de importanţă, pierd contactul cu realitatea, se comportă ca nişte zbiri incompetenţi şi consideră că instituţia cu pricina este o moştenire de familie : taie şi spânzură după bunul lor plac. Dacă şi un director de grădiniţă începe să creadă, după doi-trei ani,  că ocupă tronul Bourbonilor, ce să mai vorbim despre alţii ! Românii suferă de şefie acută. Adică principala problemă a unui manager este să ţină de scaun cât mai mult şi să-i elimine pe cei care îi periclitează poziţia. Ce mai contează competiţia, valoarea, rezultatele ? Nimic.  Problema este că nu ştim să ne alegem liderii, iar de la un punct încolo nu mai avem nici pe cine să alegem. Ne plac prea mult clovnii, comedianţii şi farsele ieftine. Şi pentru prostie plătim cu viitorul generaţiei tinere.
Probabil că fără aducerea unei dinastii străine la conducerea României, nu s-ar fi putut edifica o ţară cât de cât modernă.
Măcar cu numele. Cu mintea suntem tot în Evul Mediu.



Incultura noastră cea de toate zilele

2012-02-23T11:01:32.062+02:00

Învăţământul românesc a fost distrus iremediabil, iar cultura se află azi într-o situaţie mai rea decât în timpul lui Ceauşescu, când oamenii cu carte erau respectaţi şi recompensaţi pentru munca lor. Cu cea mai mică sumă încasată pe o carte se putea cumpăra o Dacie ! În schimb, după Revoluţie au fost poeţi care au murit, la propriu, de foame. Aşa s-a întâmplat cu Cristian Şişman. Ar merita să facem o discuţie specială, pe marginea prezenţei emisiunilor culturale în grila de programe a  canalelor de televiziune. Exceptând TVR CULTURAL, care beneficiază de serviciile unor adevăraţi experţi în domeniu, celelalte televiziuni se comportă ca şi cum am trăi într-o ţară de troglodiţi. Nu i-am văzut de zeci de ani, pe sticlă, pe Emil Brumaru, Radu Aldulescu sau Constantin Ţoiu.  Creatorii relativ tineri n-au apărut niciodată în în faţa telespectatorilor şi dacă n-ar exista Facebook-ul, nici n-am şti cum arată ! În schimb ni se vâră pe gât Ogică, Bianca lui Bote, Adelina şi alte produse cu termen de valabilitate foarte scurt. Totuşi, unele posturi promovează nişte show-uri care conţin simulacre de cultură. (Aici ar fi de discutat cât de instruiţi trebuie să fie gazetarii şi realizatorii tv. ) Tot torturând telecomanda pentru a căuta ceva mai de Doamne ajută,  am dat într-o seară peste o ciulama făcută de un om în legătură cu care mă abţin să-mi dau cu părerea. De obicei, când îl văd, mi se face rău şi trec repede în altă curte. De data asta am rămas numai fiindcă întrebarea pusă concurentului era interesantă : Cine a scris romanul Cartea Milionarului ?Variantele de răspuns erau :a. Ştefan Bănulescub. Andrei Pleşuc. Lucian Blagad. Radu CosaşuIată şi raţionamentul celui care a răspuns, după ce mărturisise că auzise de carte, dar nu o citise : " Blaga pică din start... era poet... n-avea treabă cu chestii d-astea..."" Sigur ? "a întrebat încruntat, dar, nu se ştie de ce, foarte mulţumit de sine, amfitrionul emisiunii." Sigur ", a răspuns nesigur omul care câştigase până atunci o sumă frumoasă de bani. " La fel Andrei Pleşu...El e prea filozof... Nu e preocupat de chestii d-astea băneşti...Fiindcă bănuiesc că romanul e comercial şi vorbeşte despre afaceri şi succes... Îl scoatem şi pe Pleşu..."Până la urmă, bărbatul a renunţat să meargă mai departe, dar a optat, în afara concursului, pentru Cosaşu, căci Bănulescu nu-i " spunea nimic" !Când s-a dat răspunsul corect, gazda a strigat : " Bănulescu, de la... " şi şi-a frecat degetele mâinii drepte, ca şi cum ar fi numărat nişte bani . Doamne-Dumnezeule ! Cartea Milionarului era considerată un volum de doi lei, despre succes şi îmbogăţiţi ! Iar numele lui Bănulescu nu le spunea nimic ! Şi băieţii ăia erau trecuţi prin şcoli şi participau la o emisiune de aşa-zisă cultură !Reamintesc  că Ştefan Bănulescu a intrat în manuale după prima carte de nuvele, Iarna bărbaţilor, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor. Cine l-a scos de acolo ? De ce ? Cartea Milionarului, din care autorul a publicat numai primul volum, din patru, câte fuseseră proiectate,  este o operă-unicat, poate cea mai valoroasă din li[...]



Liberalismul în Europa

2012-02-05T10:33:49.854+02:00

Calea dezirabilă de urmat în aprofundarea integrării europene este tocmai în contra curentului de opinie actual şi reprezintă, într-un fel, o întoarcere la originile liberale ale proiectului european postbelic. În locul unei Europe unite tot mai dirijiste, tot mai anemice, mai necompetitive şi tot mai însărăcite, în ciuda discursurilor grandilocvente ale liderilor europeni şi în ciuda anteturilor ambiţioase ale planurilor ieşite din cele mai înalte birocraţii ale continentului, condiţiile obiective şi raţiunea solicită edificarea unei Uniuni Europene suple, pe baze liberale, o Europă a comerţului liber, nedistorsionat de pletora de reglementări care emană atât din capitalele statelor europene, cât şi de la Bruxelles, o Europă a liberei circulaţii, în pofida obstacolelor puse de forţele populiste, de stânga sau de dreapta, care se tem de efectele dinamice ale globalizării; în sfârşit, o Europă a concurenţei sub toate aspectele sale: economic, cultural, sportiv ş.a.m.d. O Europă autentic liberală, care are şi ea susţinătorii săi, deşi mai puţin vizibili, este răspunsul adecvat la provocările cu care se confruntă Europa cu probleme de astăzi, creaţie a Comisiei Jacques Delors, şi premisele unui viitor paşnic şi prosper.De fapt, liberalismul – deşi acest lucru este rar amintit şi puţin cunoscut – este gândirea politică principală care a stat la baza creării Comunităţilor Europene şi, mai apoi, după Tratatul de la Maastricht, a actualei Uniuni Europene, căreia Româ­nia i s-a alăturat în 2007. Aşa cum a arătat recent Takeshi Ito, de pildă, într-o prelegere ţinută la European Union Study Association1, la baza creării Comunităţii Economice Europene, predecesoarea Uniunii din prezent, a stat extinderea economiei politice ordoliberale, inspirată din liberalismul clasic reprezentat în Austria interbelică de Ludwig von Mises şi Friedrich A. Hayek şi profesată de Şcoala de la Freiburg, care a reprezentat totodată şi fundamentul intelectual pe care membri ai Societăţii Mont Pèlerin, precum Ludwig Erhard în Germania, Luigi Einaudi în Italia, Jacques Rueff, într-o anumită măsură, în Franţa şi Reinhard Kamitz în Austria, de pildă, au generat miracolul economic postbelic european.Din punct de vedere liberal, crearea unui spaţiu european nestânjenit al libertăţii, adică în care circulaţia persoanelor, a ideilor şi a mărfurilor ar fi liberă, ar fi dus nu doar la o pace trainică pe continent, care ar fi prevenit naţionalismele şi conflictele militare din trecut, ci şi la omogenizarea bunăstării, în conformitate cu legile economice care direcţionează fluxurile investiţionale, cât şi, în sfârşit, la apariţia liberă a unei conştiinţe europene şi, eventual, a unei culturi europene mai omogene decât în trecutul apropiat. Aceasta este aşa-zisa integrare europeană funcţională susţinută de Jean Monet şi criticată astăzi de federaliştii europeni, cu instincte etatiste, fie ei de dreapta sau de stânga, ca insuficientă şi poate chiar irelevantă fără o uniune politică cât mai vizibilă şi mai prezentă în viaţa europeanului de rând, o perspectivă nu doar greşită, ci şi în defavoarea libertăţii, prosperităţii şi a unei autentice şi trainice Uniuni Europene.Actuala criză fiscală din zona euro nu este nici rezultatul „capitalismului să[...]